Acordurile consonante sună armonios și plăcut pentru urechile occidentale, în timp ce acordurile disonante sună conflictuale și provoacă un sentiment de tensiune. S-a dovedit că cantitatea de consonanță sau disonanță dintr-un acord afectează starea de spirit a unei persoane și există unele studii care arată că chiar și oamenii de muzică recunosc acordurile disonante ca fiind „triste” și pe cele consoane ca „fericite” sunând. Nu sunt necesare cunoștințe muzicale explicite pentru a recunoaște diferența; s-a demonstrat că gradul de disonanță dintr-o piesă muzicală creează efecte biochimice la ascultător asociate cu diferite stări emoționale plăcute și neplăcute.
Istorie și studii moderne
Efectul acordurilor consoane și disonante asupra ascultătorului a fost recunoscut în muzica occidentală cel puțin încă de la matematicianul grec Pitagora în secolul al V-lea î.Hr. Cercetări psihologice recente au arătat că până și copiii de 4 luni preferă muzica consonantă decât disonantă. Cu toate acestea, oamenii de știință sunt nehotărâți dacă recunoașterea este o trăsătură învățată sau inerentă, deoarece studiile pe oameni din culturile non-occidentale au rezultate variate, iar studiile asupra speciilor non-umane, cum ar fi cimpanzeii și puii, sunt neconcludente, deoarece bine.
Acordurile muzicale sunt alcătuite din două sau mai multe tonuri care sună împreună, iar consonanța/disonanța este rezultatul comparării frecvențelor sonore ale notelor interpretate. Acest lucru a fost recunoscut pentru prima dată de omul de știință și filozoful german din secolul al XIX-lea Herman von Helmholtz. Combinațiile de tonuri muzicale consoane, cu sunet plăcut, sunt cele cu rapoarte de frecvență simple, precum octava, în care frecvența tonului inferior este jumătate din frecvența tonului superior (1:2); a cincea perfectă cu un raport de 2:3; iar al patrulea perfect la 3:4. Intervalele foarte disonante, cum ar fi secunda minoră (15:16) sau a patra augmentată (32:45) au rapoarte de frecvență mult mai complexe. În special, a patra augmentată, numită triton, este ceea ce Evul Mediu a cunoscut drept „diavolul în muzică”.
Acorduri disonante și consoane
În muzica occidentală sunt luate în considerare următoarele intervale consoană:
- Terza minoră - De exemplu, de la C la Eb
- Tertia majoră - De exemplu, de la C la E
- A patra perfectă - De exemplu, de la C la F
- A cincea perfectă - De exemplu, de la C la G
- A șasea minoră — De exemplu, de la C la Ab
- A șasea majoră - De exemplu, de la C la A
- Octava - De exemplu, de la C la C
Pe de altă parte, sunt luate în considerare aceste intervale disonanta:
- Secunda minoră - De exemplu, de la C la Db
- A doua majoră - De exemplu, de la C la D
- A șaptea minoră - De exemplu, de la C la Bb
- A șaptea majoră - De exemplu, de la C la B
- Triton — De exemplu, de la C la F#; cunoscut și ca a patra augmentată sau a cincea diminuată, tritonul are un interval din 3 pași întregi
Cel mai adesea disonanța se rezolvă prin trecerea la o coardă consoanică. Acest lucru face ca senzația inițială de tensiune creată de acordurile disonante să ajungă la o rezoluție. Termenul comun pentru aceasta este tensiune și eliberare. Cu toate acestea, disonanța nu trebuie întotdeauna rezolvată, iar percepția acordurilor ca fiind disonante tinde să fie subiectivă.
Surse:
- Cook ND. 2009. Percepția armoniei: armonia este mai mult decât suma consonanței intervalului. Percepția muzicii: un jurnal interdisciplinar 27(1):25-42.
- Cousineau M, McDermott JH și Peretz I. 2012. Tel baza consonanței muzicale, așa cum este relevat de amuzia congenitală.Proceedings of the National Academy of Sciences din Statele Unite ale Americii 109(48):19858-19863.
- Schön D, Regnault P, Ystad S și Besson M. 2005. Consonanța senzorială: un studiu ERP. Percepția muzicii: un jurnal interdisciplinar 23(2):105-118.
- Sollberger B, Rebe R și Eckstein D. 2003. Acordurile muzicale ca context de amorsare afectivă într-o sarcină de evaluare a cuvintelor. Percepția muzicii: un jurnal interdisciplinar 20(3):263-282.
