În legenda Navajo, un skinwalker este un vraci care a trecut în partea întunecată și este capabil să se transforme în animalelor si altul oameni. Noaptea se transformă și provoacă durere și suferință. O familie din Arizona a întâlnit un skinwalker pe o autostradă ciudată și pustie prin țara Navajo?
O călătorie de noapte prin țara Navajo
Toată viața ei, Frances T. are "lucruri văzute”, au auzit lucruri și le-am simțit. Născut într-o familie de sensibili, acest lucru era destul de normal. „În familia mea, erai considerat ciudat dacă nu trăiai lucruri „anormale””, spune Frances. „Nu am vorbit niciodată prea mult despre experiențele noastre sau despre sentimentele noastre despre ele. Le-am acceptat ca fiind normale – ceea ce, de fapt, pentru noi sunt.”
Dar nimic nu ar fi putut să-i pregătească familia pentru ceea ce au întâlnit la a întuneric, drum pustiu din Arizona acum 20 de ani. E o eveniment misterios și traumatizant acea bântuie ei până astăzi.
Familia lui Frances se mutase din Wyoming în Flagstaff, Arizona în 1978, la scurt timp după absolvirea liceului. Între 1982 și 1983, Frances, în vârstă de 20 de ani, tatăl ei, mama și fratele ei mai mic au făcut o excursie înapoi în Wyoming cu camioneta familiei. Călătoria a fost o vacanță de vizitat cu prietenii în și în jurul vechiului lor oraș natal. Singurul membru al familiei care nu era prezent a fost fratele ei mai mare, care era în armată și staționat la Ft. Bragg, N.C.
Traseul de-a lungul Rutei 163 i-a purtat prin rezervația indiană Navajo și prin orașul Kayenta, chiar la sud de granița cu Utah și magnificul parc tribal Navajo Monument Valley. Oricine a trăit în Arizona pentru o perioadă lungă de timp știe că rezervația indiană poate fi un loc frumos, chiar dacă dur pentru non-nativi. „Se întâmplă multe lucruri ciudate acolo”, spune Frances. „Chiar și prietenul meu, un Navajo, ne-a avertizat să călătorim prin rezervație, mai ales noaptea”.
Odată cu avertismentul, totuși, prietenul nativ american al lui Frances a binecuvântat familia și ei erau pe drumul nostru.
„Avem companie”.
Călătoria în Wyoming a fost fără evenimente. Dar călătoria înapoi în Arizona pe același traseu a mai mult decât justificat avertismentul prietenului lui Frances. „Îmi mai face pielea de găină”, spune ea. „Până în ziua de azi, am atacuri majore de anxietate când trebuie să călătoresc noaptea prin țara de nord. O evit cu orice preț.”
Era o noapte caldă de vară, în jurul orei 22:00, când camioneta familiei se îndrepta spre sud pe 163, la aproximativ 20-30 de mile de orașul Kayenta. Era o noapte fără lună pe această porțiune de drum singuratică – atât de întuneric încât nu puteau vedea decât la câțiva metri dincolo de faruri. Atât de întunecat încât închiderea ochilor le-a adus de fapt ușurare din negru insondabil.
Conduceau ore în șir cu tatăl lui Frances la volan, iar pasagerii vehiculului se instalaseră de mult în liniște. Frances și tatăl ei i-au luat sandviș pe mama ei în cabina camionului, în timp ce fratele ei sa bucurat de aerul nopții din spatele camionetei. Deodată, tatăl lui Frances a rupt tăcerea. „Avem companie”, a spus el.
Frances și mama ei s-au întors și s-au uitat pe geamul glisor din spate. Destul de sigur, o pereche de faruri au apărut peste creasta unui deal, apoi au dispărut în timp ce mașina a coborât, apoi au reapărut. Frances i-a comentat tatălui ei că era plăcut să ai companie pe această porțiune de drum. Dacă ceva nu mergea bine, nici vehiculul și pasagerii săi nu ar fi singuri.
Tunetele au început să bubuie de pe cerul vast, înnorat. Părinții au hotărât ca fiul lor să intre în taxi înainte ca acesta să se ude de orice ploaie care ar putea cădea. Frances deschise fereastra glisantă și fratele ei mai mic s-a târât înăuntru, strângându-se între ea și mama ei. Frances se întoarse să închidă geamul și observă din nou farurile de la mașina următoare. „Sunt încă în spatele nostru”, a spus tatăl ei. „Trebuie să meargă fie la Flagstaff, fie la Phoenix. Probabil ne vom întâlni cu ei în Kayenta când ne oprim să facem combustibil.”
Frances a privit cum farurile mașinii au urcat pe un alt deal și au început să coboare până când a dispărut. Ea a urmărit ca ei să reapară... și privit. Nu au reapărut. I-a spus tatălui ei că mașina ar fi trebuit să treacă din nou pe celălalt deal, dar nu a făcut-o. Poate că au încetinit, a sugerat el, sau s-au oprit. Era posibil, dar pur și simplu nu avea sens pentru Frances. „De ce naiba un șofer ar încetini viteza sau, și mai rău, ar opri la baza unui deal în miezul nopții, fără nimic în jur de kilometri și mile?” îl întrebă Frances pe tatăl ei. — Ai crede că ar dori să urmărească mașina din fața lor în caz că s-ar întâmpla ceva!
Oamenii fac lucruri ciudate când conduc, a răspuns tatăl ei. Așa că Frances a continuat să privească, întorcându-se la fiecare câteva minute pentru a verifica acele faruri, dar nu au reapărut niciodată. Când s-a întors să se uite pentru ultima oară, a observat că pickup-ul încetinește. Întorcându-se înapoi să privească pe parbriz, a văzut că ocoleau o curbă ascuțită a drumului, iar tatăl ei încetinise camionul la aproximativ 55 mph. Și din acel moment, timpul însuși a părut să încetinească pentru Frances. Atmosfera s-a schimbat cumva, luând o calitate de altă lume.
Frances și-a întors capul să se uite pe geamul pasagerului, când mama ei a țipat, iar tatăl ei a strigat: „Iisuse Hristoase! Ce naiba e aia!?"
Frances nu știa ce se întâmplă, dar o mână s-a întins instinctiv și a ținut apăsat butonul pentru încuietoarea ușii, iar cealaltă a apucat strâns mânerul ușii. Și-a sprijinit spatele de fratele ei mai mic și s-a ținut ferm de ușă, fără să știe încă de ce.
Fratele ei striga acum: „Ce este? Ce este?” Tatăl ei a aprins imediat lumina interioară a cabinei, iar Frances a văzut că era împietrit. „Nu l-am văzut niciodată pe tatăl meu atât de speriat în toată viața mea”, spune Frances. „Nu când s-a întors acasă din excursiile sale în Vietnam, nici când a venit acasă de la „misiuni speciale”, nici măcar când cineva a încercat să ne bombardeze casa”.
Tatăl lui Frances era alb ca o fantomă. Putea vedea părul de pe ceafa lui stând drept, ca al unei pisici, la fel și părul de pe brațele lui. Putea chiar să vadă pielea lui de găină. Panica umplea micul taxi. Mama lui Frances a fost atât de speriată încât a început să strige în japonezul ei nativ cu o voce înaltă și scârțâitoare, în timp ce își strângea frenetic mâinile. Băiețelul a tot spus: „O, Doamne!”
Din Out of the Ditch, un Skinwalker?
În timp ce pickup-ul ocoli curba drumului, Frances văzu că umărul cădea adânc într-un șanț. Tatăl ei a trântit frâna pentru a împiedica camionul să viraze în șanț. În timp ce pickup-ul încetini până la oprire, ceva a sărit din șanțul din partea laterală a camionului. Și acum Frances putea să vadă clar ce declanșase panica.
Era negru și păros și era la nivelul ochilor cu pasagerii din cabină. Dacă acesta era un bărbat, era ca și cum niciun om Frances nu l-ar fi văzut vreodată. Cu toate acestea, în ciuda aspectului său monstruos, oricare ar fi fost acest lucru, purta haine de bărbat. „A avut o cămașă în carouri albe și albastre și pantaloni lungi – cred că blugi”, mărturisește Frances. „Brațele îi erau ridicate deasupra capului, aproape atingând partea de sus a cabinei”.
Această creatură a rămas acolo câteva secunde, uitându-se în camionetă... și apoi pickup-ul a trecut. Frances nu-i venea să creadă ce văzuse. „Părea un bărbat păros sau un animal păros în hainele omului”, spune ea. „Dar nu arăta ca o maimuță sau ceva de genul acesta. Ochii îi erau galbeni și gura deschisă.”
Deși timpul părea înghețat și distorsionat în acest moment de groază fantastică, totul s-a terminat în câteva minute – farurile, frățiorul ei care intra în taxi și „lucru”.
Când familia a ajuns la Kayenta pentru benzină, în cele din urmă s-au calmat. Frances și tatăl ei au coborât din pickup și au verificat partea laterală a camionetei pentru a vedea dacă creatura făcuse vreo pagubă. Au fost surprinși să vadă că praful de pe lateralul camionului nu era deranjat, la fel și praful de pe capota și plafonul camionului. De fapt, nu au găsit nimic ieșit din comun. Fără sânge, fără păr... nimic. Familia și-a întins picioarele și s-a odihnit la Kayenta aproximativ 20 de minute. Mașina care îi urmărea nu a apărut niciodată. Parcă pur și simplu mașina a dispărut. Au condus acasă la Flagstaff cu lumina cabinei aprinsă și ușile încuiate bine.
„Aș vrea să pot spune că acesta a fost sfârșitul poveștii”, spune Frances, „dar nu este”.
„Bărbații” de la gard
Câteva nopți mai târziu, în jurul orei 23:00, Frances și fratele ei au fost treziți de sunetele tobelor. S-au uitat pe fereastra dormitorului lui în curtea din spate, care era înconjurată de un gard. La început, nu au văzut decât pădurea dincolo de gard. Apoi tobele au devenit mai puternice și trei sau patru „bărbați” au apărut în spatele gardului de lemn. „Părea că încercau să se cațere pe gard, dar nu au reușit să-și ridice picioarele suficient de sus și să se balanseze”, spune Frances.
Neputând intra în curte, „bărbații” au început să scandeze. Frances era atât de speriată, încât s-a culcat cu frățiorul ei în noaptea aceea.
Skinwalkers explicați
Ceva mai târziu, Frances și-a căutat prietenul Navajo, sperând că va putea oferi o explicație pentru aceste ciudate. incidente. Ea i-a spus lui Frances că a fost un Skinwalker care a încercat să-și atace familia. Skinwalkers sunt creaturi ale legendei Navajo - vrăjitoare care se pot schimba în formă animalelor.
Că un Skinwalker i-a atacat a fost destul de neobișnuit, i-a spus prietenul lui Frances, deoarece a trecut mult timp. de când a auzit de vreo activitate despre Skinwalkers și că în mod normal nu se deranjează nenativi. Frances și-a luat prietena înapoi lângă gard, unde văzuse bărbații străini încercând să se urce. Femeia Navajo a analizat scena pentru o clipă, apoi a dezvăluit că trei sau patru Skinwalkers vizitaseră casa. Ea a spus că și-au dorit familia, dar nu au putut avea acces pentru că ceva protejează familia.
Frances era uluită. "De ce?" ea a intrebat. De ce ar vrea Skinwalkers familia ei? „Familia ta are multă putere”, a spus femeia Navajo, „și că și-au dorit-o”. Din nou ea a spus asta Skinwalkers, de obicei, nu deranjează non-nativii, dar ea credea că își doresc familia suficient pentru a-l expune înșiși. Mai târziu în acea zi, ea a binecuvântat perimetrul proprietății, casa, vehiculele și familia.
„De atunci nu am fost deranjați de Skinwalkers”, spune Frances. „Din nou, nu m-am întors la Kayenta. Am trecut prin alte orașe din rezervație - da, noaptea. Dar nu sunt singur; Eu port o armă. Și port protector amulete."
